Aparitia Creditelor si Bancilor Centrale

O dată cu apariţia creditelor bancare si a băncilor centrale ca organisme administrative cu rol de emisiune monetară şi coordonare a politicilor monetare, băncile au fost incluse într-un sistem din ce în ce mai coerent, aflat sub coordonarea, la început dedusă, iar mai apoi determinată, a băncii centrale si a creditului. Rolul băncilor ca elemente ale acestui sistem constă în aceea că, alături de alte instituţii financiare care au căpătat importanţă din ce în ce mai mare în ultimele decenii, se constituie în canale prin care banca centrală aplică măsurile de politică monetară, băncile asigurând funcţiile esenţiale pentru circulaţia valorilor în economie, de intermediari între depozitari şi împrumutaţi (imprumuturi bancare, credite, credite ipotecare, credite imobiliare, credite pentru casa si apartament) şi, pe de altă parte, de mijloc de realizare a transferurilor de bani în economie.

Creditele neperformante

Sunt cele la care apar evenimente la scadenţar, întotdeauna creditele din categoriile îndoielnice şi substandard. Pierderilea au început şi ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante sunt cele care generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecutela pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic şi care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzătoare a activului şi pasivului bănci, deci la o restrângere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt păstrate în portofoliu căci nu sunt încă pierderi şi au şanse reale de a nu deveni pierderi dacă sunt gestionate corespunzător.

Problema este că ansamblul cheltuielilor legate de gestiunea lor este foarte mare. Pentru bancă, aceste cheltuieli includ:

-creşterea prelevărilor obligatorii pentru fondul de rezervă: 50%din valoarea creditului (fonduri avansate plus dobânzi minus garanţii) în cazul creditelor îndoielnice şi 20% în cazul creditelor sub standard;

-creşterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată şi preferenţială a acestor credite care deja crează probleme; acestea pot să apară ca un cost de oportunitate sau ca o cheltuială suplimentară. Costul de oportunitate apare pentru că personalul băncii acordă o atenţie sporită acestor credite, fără a asigura băncii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; se consumă mai mult timp (mai mult personal convenţional ) în contacte directe cu clientul, analize şi verificări suplimentare. Cheltuielile suplimentare propriu-zise apar dacă banca apelează la terţi pentru rezolvarea unor probleme de specialitate: servicii de evaluare, consultanţă, avocaţi, etc;

-creşterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanţa de judecată;

-deteriorarea imaginii băncii faţă de acţionari, autoritatea bancară şi clienţi, în această ordine şi în măsura în care ponderea creditelor neperformante este în creştere sau a atins deja cote ridicate faţă de situaţia înregistrată la celelalte bănci din sistem.

Limitarea riscurilor Creditelor

Limitarea riscurilor creditelor are caracter normativ şi autonormativ. Fiecare bancă, în funcţie de calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii, asigură limitaea riscurilor în două feluri: global şi analitic, astfel:
-fixînd o limită proprie, internă, angajamentul său global în operaţii riscante, (dar rentabile). Se stabileşte o limită maximă (de ex. 75%) pentru ponderea activităţilor (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar.
-fixînd plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea lor.

Se mai pot stabili plafoane de tip “stop-loss” care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.
Foarte utile se pot dovedi şi limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de definit în momentul în care criza se produce;preferabil este ca banca să fie pregătită pentru eventualitatea producerii unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat.
Pe de altă parte, banca centrală, ca autoritate bancară, îşi asumă resposabilitatea limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorităţii bancare este de impulsionare, cotrol şi sancţionare.
Normele se referă la limitarea riscurilor şi vizează împrumuturile mari acordate clienţilor de către societăţile bancare (Norme BNR 5/1992).

Conform acestor norme un împrumut bancar este mare când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garanţiilor şi altor angajamente asumate în numele acestui client, depăşeşte 10% din capitalul propriu al societăţii bancare.

Se consideră un singur debitor orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază împreună sau cu titlu individual de împrumuturi acordate de aceeaşi bancă şi care sunt legate economic între ele. Suma totală a acestor imprumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depăşi de 8 ori nivelul capitalul propriu al societăţii bancare. Împrumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depăşi 20% din capitalul propriu al societăţii bancare.

Credite pentru apartament

afla de pe acest blog tot ce-ti trebuie cu privire la creditele de apartament